De cotă s-au luat, ca de-un lucru al lor. Din țeava - rafalele-n- cete. Și iar sus pe cotă, să horeai în zbor pîndind la semnalul rachetei. Spre cotă-n genunchi, pe fîșia de foc, fugim, ne culcăm iar în tină, de parcă-nălțimea e singurul loc de drumuri și sorți ce se-mbină. Șt strigătul „ura!" îngheață-n gîtlej, cînd gloanțe înghiți drept mîncare. De șase ori cota o luăm în vîrtej; de șase-o lăsăm la-ntîmplare. Atacul cel nou nu chiar toți l-au ales, pămîntul - i-un terci care plînge. A șaptea-ncercare - asalt cu succes, pe veci, că-i a noastră, de sînge. Dar poate-un ocol e un pas nimerit. De ce cota asta din toate? Pesemne, destine și căi s-au găsit să fie în ea-ncrucișate. Aici au fost sate, orașe și lunci, topite-n aeeastă-nălțime, în singura cotă pe care atunci unite-au fost căi si destine.
© Passionaria Stoicescu + Andrei Ivanov. Traducerea, 1992