În pacea de stei, unde vîntul de pietre ne-nfrînt e,
pe-un iute versant unde nimeni nicicînd n-a pătruns,
a fost ca-n povești un ecou tare vesel de munte.
La strigătul omului, strigătul omului el da răspuns.
Cînd singurătatea în gît ca un nod ți se pune,
și țipătul tău sugrumat sau șoptit va cădea în genunchi,
acest s.o.s. doar ecou-îl va lua și-l va spune,
mărindu-l, ducîndu-i să-i țină ai lui - cu grijă - în-mîini.
Probabil, neoamenii care-au băut ciumăfăi și otravă,
ca nimeni să n-audă-n jur tropăit, horcăit,
au venit la ucis defileul și vocea lui gravă,
legat-au ecoul și-n gură căluș i-au proptit.
Toată noaptea ținu sîngerosul lor joc, îndrăcitul,
și-au călcat în picioare ecoul, dar el n-a crîcnit...
Către zori împușcat-au ecoul de munte, slăbitul...
Și-au țîșnit lacrimi dure ca piatra din steiul rănit...
|