Un strop și-atît, prin vers, de explicat - n-am împuternicire pentru toate... Eu m-am ivit pe lume din păcat - din prima noapte-a nunții încordate. Rupîndu-mă de țărm, știam deplin: cu cît mai sus, cu-atît mai dur te-oi frînge; mergeam convins că rege-am să devin, și-aveam purtări de prinț, urmaș de sînge. Știam - va ti ca mine, sau deloc. Nu m-au lovit nici furtul, nici prigoana. Prietenii de școală și de joc mă adulau ca tații lor - coroana. Nu mă gîndeam că vorba-i în neant, o aruncam ușoară, cu emfază. Și mă credeau ca pe un comandant, copiii cei sus-puși, copii de vază. Paznicii, noaptea, ce-i mai speriam, timpul - și el, de noi - se îmbubase. Dormeam pe piei, de pe cuțit mîncam și calu-îl împungeam abraș, în coaste. Știam, mi se va spune: "Fii tu țar!" Cu fierul roșu m-a-nsemnat ursita. M-am amețit sub hamurile tari și le-am răbdat cuvintelor, copita. Cu gura surîdeam ca de bon-ton, ochii mascau amărăciunea, greața, bine-nvățați lăuntric de-un bufon, "Sărmanul Yorik!" Moartă e paiața... Dar cînd am refuzat la împărțit dobînda privilegiilor deșarte, de pajul mort, milos am devenit... Puieții verzi îi ocoleam, departe. Uitat-am pătimeala ce m-a stors, de-ogari și vînătoare prins-am ură. De lîngâ pradă, calul mi-am întors, lovind gonaci, țintași. fără măsură. Și am văzut: tot zilnicul zburdat mereu mai mult câdea-n nelegiuire. In rîu, pe-ascunsul, noaptea m-am scăldat ca să mă spăl de porcăria zilei. Mă dumiream; din zi în zi tembel, chiar intrigile casei îmi scăpară. Nu-mi plăcea veacul, oamenii din el, si-n cărți m-am îngropat ca-ntr-o comoară. Creierul meu ca un paing avar realiza ce mișcă și ce-i țintă, dar gînduri sau științe n-au vreun har cînd peste tot i-un ce să Ie dezmintă. Prietenii de joacă i-am uitat. Al Ariadnei fir a fost o schemă. A fi si a nu fi m-au torturat ca o irezolvabilâ dilemă. Dar veșnic, veșnic scaldă marea plîns. In ea zvîrlim săgeți - și mei în sită, tot separînd fantoma de răspuns, de-această întrebare incilcită. Străbunul glas se auzea-n eter chemînd sub îndoiala mult stăpînă. Gînduri greoaie mă trăgeau în cer iar trupu-naripatul în tărină. Slab aliaj din zile mi-am făcut și-abia răcit, de-acum se si descheagă. Ca toți, de sînge-am dat și eu tribut, și ca și tor, mi-a fost vendetta dragă. De vrei naintea morții - ai picat. Ofelia! Mocneala mi-e străină. Dar prin ucidere m-am egalat cu cel ce-am împărțit aceeași tină. Sînt Hamlet, violența am proscris Coroana Danemarcei mi-a dat silă. Da-n ochii alor mei eu am ucis rivalii-acelui tron, fără de milă. Delir e genialul plescăit. Cruciș se uită moartea în născare, lar noi dăm toți răspunsul încilcit si nu găsim fireasca întrebare.
© Passionaria Stoicescu + Andrei Ivanov. Traducerea, 1992