Când apa din potopul de-odinioară
se-ntoarse iar în prunduitul rost,
din spumele torentului, sprințară,
găsi pe mal iubirea adăpost
și pân-la termen se topi ușoară,
iar termene - mulțime au tot fost.

Și indivizi purtându-se ciudat -
ce trag în piept din filtrul fermecat,
neașteptând pedeapsă sau răsplată,
convinși, că ăsta-i simplu respirat
deodată nimeresc alt fel de tact,
al unei respirații, cam zăltată.

Simțul doar - corabie plutind -
mult va sta pe valuri hoinărind,
și-nainte de-a afla, "iubesc", -
pui un semn egal - "respir", "trăiesc"!

Și fi-vor drumuri câte nu poți spune,
tara Iubirii e un loc imens!
La probe cavalerii și-o supune
și le va cere aspru și intens
distanțe, despărțiri, privațiune,
nesomn, și neodihnă, și nonsens...

Dar cum nebunii înapoi nu vin
sunt gata să plătească tot din plin,
cu orice preț, cu viața pe vecie,
ca să nu rupă cineva străin
firul de vrajă, fermecat și fin
care-ntre ei și-a-ntins urzeala vie...

Vântul celor îmbătați de dor
va ucide, va-nvia ușor,
fiindcă ei, de nu ar fi iubit,
n-ar fi respirat, n-ar fi trăit.

Dar înecații-n dragostea ce jar e,
pieriți sunt, chiar de-i chemi la nesfârșit.
în contul lor - zvonirile flecare,
dar acest cont cu sânge e-nroșit...
Hai să le-aprindem câte-o lumânare
celor uciși de-un patos ne-ntâlnit.

Vocilor lor li-e dat să urce-n cor,
duhului lor s-alerge printre flori,
într-o suflare bând din veșnicie, -
oftatul să-ntâlnească-n drumul lor,
la poduri și fragile trecători
pe-ncrucișate căi de galaxie.

Pat le-oi face dragilor, din câmp,
s-aibă parte-n vis și treji - de cânt.
Aer trag în piept și iubesc!
Ard în flăcări, respir, trăiesc!