Ca neaua-n iarnă ea era de pură.
Blăni de-i zvîrleai, călca tot elegant.
Dar am în mîini scrisoarea-i - o arsură,
să aflu adevărul torturant.
Nu, nu știam: durerea că-i o mască;
minciuna și-a dat duhul ca un fum.
Am suferit o pierdere firească,
dar sper că doar atît și doar acum.
Și m-am gîndit: mi-e clipa numărată,
mi-a curs în vene sînge blestemat.
Am strîns scrisoarea ca un șarpe-o pradă
și-n mîini, venin mîrșav s-a strecurat.
Nu vreau să știu dureri și agonie.
Vîntul cu sete, plînsul mi-l va bea.
Necazul, caii n-o să-i mai învie,
sub viscol, pașii mei se vor vedea.
Și-astfel mă detașez ca de-o psihoză
sub cerul cenușiu, de nepătruns,
garoafe, violete și narcoză,
omăt topit amestecat cu plîns.
|