Acum eu te iubesc
nu-n taină - ci firesc.
Nu „pînă la", nici „după" în focul tău ard viu.
De plîng sau hohotesc, acum eu te iubesc,
dar în trecut - nu, nu vreau, şi-n viitor - nu ştiu.

Cîndva „eu te-am iubit"
nai trist deeît un schit.
Tot co-i gingaş în mine, mă-mpiedicâ să zbor,
poetu-a profeţit:
- Eu te-am iubit, şi încă mă mistuie mult dor...

Aşa se spune despre ofilire -
şi-n asta-i mila şi îngăduinţa
ca faţă de un rege detronat.
Păreri de rău că iute-i isprăvire,
că nu mai dă năvală năzuinţa
şi „te iubesc" devine ne-nsemnat.

Eu te iubesc acum
şi „crede-mă", nu-ţi spun.
Acum e veacul meu - şi n-am să mă omor.
Şi-n timpul ce-l continuă pe-„acum",
eu nu respir trecutul, n-am vise-n viitor.

Înot spre tine, da,
chiar capul de mi-ai lua -
cu greutăţi de-un pud, cu lanţuri la picior.
Dar nu greşi ca să doreşti cumva
să îţi promit iubirea-n viitor.

Pare ciudat, dar „voi iubi", amar e,
o semnătură-n fals, un putred lemn,
portiţă în rezervă de retras,
otravă incoloră în pahare,
prezentului - o palmă dată-n semn,
„iubesc"-ului - o îndoială-n glas.

Văd visul franţuzesc
cum timpii-îl copleşesc,
nu-i astfel viitor - şi nici aşa trecut.
La stîlpul infamiei mă ţintesc
lingvisticele vămi de netrecut.

Ah, limbi ce nu-s la fel!
Nu-i stare - ci măcel!
Dar vom găsi ieşirea din torent.
Eu te iubesc oricînd cu-acelaşi zel -
şi-n viitor, şi în trecut-prezent!