Aseară, într-un mic restaurant,
mi s-a şoptit cu haz şi pe-ndelete
că icrele şi votca s-au stricat,
dar le-a sosit un doctor în rachete.

Şi, evocînd r-e-amicii mei votcari,
ne-nţelegmd în cupă ce bălteşte,
spre masa lor m-am îndreptat ştrengar
şi le-am răspuns chemărilor fireşte.

Iată-i pe-un îngimfat cu nasu-n cer,
un fel de Richelieu, un fel de Papă.
Dar el era director de-atelier,
nu rachetist slujind secreta treabă.

Aveam chitara, corzi aveam în plus
şi mă mîndream, la modă-i a mea liră.
Se-aspiră spre ştiinţă-acum, deci sus,
dar şi către chitară se aspiră.

Am tras o duşcă şi paharu-am spart.
Chitara-n mîna mea a prins fiinţă.
Din trei acorduri tonul mi l-am luat,
cîntînd şi bînd din drag pentru ştiinţă.

Şi-mbrăţişînd femeia cu colier,
şi amăgit cîntarea-mi c-o-nţelege,
căzu pe gînduri şeful de-atelier,
ce-o să le spună mîine la colege.

Iar eu cîntam şi-un gînd mă chinuia:
sînt icre şi somoni, deci - bîrfe vane...
Stă învăţatul meu pe undeva
şi în parseci gîrdeşte şi-n milioane.

El mi-a propus acasă, mai apoi,
dînd drumul la o bandă misterioasă:
„Să fim, mi-a zis, de-ai casei amîndoi."
„Da. Casa ta de mode-i a mea casă."

Am rupt atunci o coardă înadins,
minţind că n-am rezervă-n buzunare.
„Noroc, voi trece, n-am să uit, i-am zis,
dar să mă-a guri, marţieni că arc..."

Spre casă-n zori veneam cam gîrbovit.
De pe-un deluţ cădeau, să m-agaseze
copiii; şi-un elev foarte-ngrijit
mergea la şcoală, zece să-neaseze.

Ei, ce să-i faci, aşa e - după caz -
zecii luaţi, doar la-nceput obligă...
De mesele străine stai retras
şi nu-i răspunde lumii cînd te strigă.