Mă-ndrept spre fund ca un căpos,
simt prin toți porii, apăsatul.
De ce mă duc atît de jos?
Cu ce rău m-a lovit uscatul?
Masă și casă-s pe uscat.
Acolo-n cînt, trudii o viață.
Deși cu greu am înotat,
rn-a-m menținut la suprafață.
Sub lună, focul pămîntean
decolorat în zi te cere,
și eu plonjînd în alt liman,
ireversibil în cădere.
Respir pe gură-n mod bizar.
E tot un clocot - n-am ce pierde!
Eu mă scufund fără habar
să-i necăjesc pe Arhimede.
Punctul de sprijin l-am scăpat,
dar mitul nu și nici visarea...
O lume nouă am aflat
cutreierînd reciful, marea.
Acele-orașe de coral...
Pești și tăcerea ce supune -
e mut tărîmul de sub val,
plin de culori și rațiune.
Unde e monstrul din afund
cu care-o mamă-nfricoșează?
Lumină-i - fără torțe-arzînd
și fără soare și-a lui rază.
Tot geniul ne-nțeles, hulit,
zburdălnicia, plescăitul,
în adîncime s-au pitit
tot interzisul și gonitul.
Pînă la cap, dea Dumnezeu,
să le pot trage, să nu zacă.
Și eu mă tot cufund mereu,
deși puterile îmi seacă.
Sub țeastă - sunet da mormînt,
coloana-n presing mi-e distrusă,
apa-n afară-mi face vînt
și adîncimea mă refuză.
N-am luat vreo armă la oblînc,
dar piatră da, și-mi cer iertare,
ca să ajung pînă-n adînc,
pînă-n abisele primare.
Cuțitu-așijderi l-am lăsat,
acolo nu e dușmănie.
Ridicol e să fii-narmat,
ca un păduche-n farfurie.
Egali cu o cipereă-n grad,
uita-vom de mărimi și ranguri.
Din nou m pești ne-am transformat
și branhiile-s acvalanguri.
Neptun - bărbos cufundător,
în suflet de-ndoieli mă scapă:
- De ce ne-am despărțit ușor,
dorind useatu-n loc de apă?
La dracu! ce-ndoieli m-au rupt.
m-au sfredelit cu mult 'naintc:
oameni de ce ne-om fi făcut?
De ce apoi ne-am spus cuvinte?
De ce din patrupezi obtuzi
ne-am dezdoit spinări betege?
Pentru - și vede Cel de sus -
a lua pietroaie și ciomege.
Ce multe-am izbutit să știm
si locuri să sfințim, de-asemeni,
dar să trădăm, să răstignim,
și în cîrlig să-i luăm pe semeni.
Intenționat la fund mă duc,
strig S.O.S.-ul, disperatul!
Dar dacă totuși n-am s-ajung,
prieteni, părăsiți uscatul!
Deci înapoi nu-i spre dureri,
sore-adînc e, nu înspre sicrie,
deci înapoi spre apă ceri!
Spre pîntecul de-o veșnicie!
Trepangul1 umărul mi-a șters,
recunoscîndu-se în mine.
Eu scuip furtunul și din mers
las apa în plămîni să-mi vină.
Voi. strîngeți rîndul ordonat,
vata-n urechi bine s-adaste.
Eh, nu-i bai - unul a plecat,
salva-voi sufletele voastre!
|